Românule!

Avem noi românii un dar de a critica, de a călca in picioare pe oricine, fără să ne punem întrebări, fără să aşteptăm să vedem dacă nu cumva ne pripim în a da cu parul direct, fără somaţie, ceva de speriat.

Mai avem darul de a sări ca arşi, zguduiţi de patriotism când vreun străin are tupeul să ne critice obiectiv pentru ceea ce trebuie să îndreptăm la noi. Nu ştim altceva decât să ne dăm în cap unul altuia şi dacă mai vine un al treilea să-i dăm şi lui, ca să nu se simtă cumva discriminat.

Azi am văzut ştirea conform căreia poliţiştii au descoperit că diplomatul român din Singapore se afla la volanul limuzinei care a spulberat 3 oameni pe trecerea de pietoni, şi nu că maşina fusese furată cum minţise respectivul românaş iniţial. Acum este în ţară, iar România nu are semnat nici un tratat de extrădare cu Singapore. Aşa că mai mult ca sigur respectivul va scăpa. La fel ca americanul Van Goethem, cel vinovat de moartea lui Teo Peter, despre care urlau toţi românii, în frunte cu marele jurnalist Cristian Tudor Popescu. Iacătă, Dumnezeu s-a gândit, mângâindu-şi barba (dacă nu şi-o fi cumpărat Gilette Fusion) să ne arate că şi noi putem să procedăm asemănător cu americanii.

Care e diferenţa între ce-a făcut soldatul american şi acţiunea românaşului? Mai că mi se pare mai grav al nostru păcat, având în vedere că diplomatul a şi minţit că i s-a furat maşina. De asta câteodată adresarea “Românule!” îmi sună ca o jignire gravă…