Abonare: Articole | Comentarii | Email
Caută:
Sunt si dramele bune la ceva
Sunt într-o stare de filozofeala azi, poate din cauza vremii… Într-o zi, un prieten, care pierduse pe cineva drag, mi-a spus pe holul unde fumam la serviciu o ţigară: – Ce Dumnezeu mă, ce rai, căcat. Nimic, asta e. Ne mănâncă viermii şi-atât, acolo ajungem. Îl aud parcă şi acum, îl văd cu lacrimi în ochi. Şi mă gândesc fix la ce m-am gândit atunci. Că de fapt, toată construcţia asta a noastră despre Dumnezeu, despre rai este o invenţie pornită din groaza că după moarte nu mai există nimic. Că de fapt, din cauză că nimeni niciodată nu s-a întors să ne spună dacă mai există ceva după, ne-am asigurat, prin credinţă, că nu se sfârşeşte totul şi că de fapt nu murim ci continuăm să existăm undeva, altundeva. Laşitatea, refuzul de a vedea sau de a accepta ceea ce este inevitabil. Nu ştiu dacă amicul meu mai are părerea de atunci, eu însă am rămas cu ea. Şi nu cred că e rău. Pentru că mă ajută să valorizez “nimicul” pe care îl am, nu permanent, dar totuşi… Din cauza meseriei, mai bine zis ocupaţiei, mă plimb pe site-urile de ştiri. De câteva zile, invariabil dau peste povestea ăluia de s-a sinucis după ce în prealabil şi-a făcut soţia şniţel. Ca de obicei, presa abundă în informaţii, confirmate sau nu. De fotografii. Ba chiar una cu sărmana fată făcută zob, în pat. Sincer să fiu m-a impresionat povestea asta şi am încercat să-mi dau seama de ce. Sunt destule alte crime pasionale, drame, însă chestia asta nu m-a lăsat să dorm o bună bucată dintr-o noapte. Încă nu realizez cum ar putea, cineva care te iubeşte îngrozitor, să te ucidă când dormi. Că nu mai e cu tine? Nu mai e, dar e în viaţă. Eventual poate e şi fericită, mai fericită decât cu tine. Oare nu egoismul a dus la asta? Şi nu dragostea, sau gelozia… Să mori din dragoste se mai poate, ca să îl salvezi pe el/ea. Dar invers nu pot să cred. Sau totul, sau nimic? Dramele astea totuşi ajută. Precum îi ajută pe cei care se uită avizi după crime la Ştirile de la ora 5. Ajută prin acele fraze spuse în gând: “Ce bine sunt eu faţă de ăştia”, sau “Aşa ceva nu mi s-ar putea întâmpla mie”. În plus, te determină să gândeşti, să te pui în locul celor care au păţit aşa ceva (dacă ai capacitatea asta) şi să analizezi problema oarecum din interior. Astfel îţi dai seama ce au trăit, care e mecanismul, cum s-a putut întâmpla. Cu condiţia să nu scapi frâiele. Mi s-a întâmplat şi asta şi am ajuns să mă simţ de parcă eu aş fi fost respectivul. Ceea ce e periculos. Cam cum se povesteşte despre acea evadare din propriul corp. Nu numai să faci asta, ci să evadezi şi să intri în al altcuiva. Din cauza asta şi dramele au rolul lor “bun” aş putea spune. Pragmatic vorbind, la rece, o dramă, o tragedie ca asta poate avea rolul de a-i face pe unii să valorizeze ceea ce înainte nici nu observau. Un fel de “aşa NU!”…
Lasa un raspuns
Ads
Ultimele articole
Comentarii recente
Ads
Da… tot parerea aia o am – dupa ce murim nu mai este nimic – intuneric, viermi si atat. Nu ma gandesc la moarte (o sa se gandeasca Ea la mine) dar o sa-mi traiesc viata (cat o sa fie) incercand sa am grije de ai mei de prieteni si sa nu fac rau nimanui.
Despre tragediile de la televizor… chiar nu stiu ce sa spun… in schimb mi-am dat seama ca in momentul in care intr-o relatie intervin orgoliile acea relatie este gata terminata, din momentul ala incepe un mic razboi si dupa cum vedem uneori cu final tragic… acum o sa citez pe cineva pe care l-ai cunoscut – o sa dau un copy/paste unui text de prefata a unei povestiri despre o crima din “dragoste” …
“Cine n-a iubit macar o data in viata lui, nu si-a cunoscut pe deplin conditia umana. N-a stiut. Sau n-a putut. Neputinta iubirii este cea mai ingrozitoare infirmitate ce ni se poate intampla. Un blestem monstruos care se plimba, ca o stafie neagra, prin sufletele noastre pustii. Iubirea este singurul nostru drum catre portile cunoasterii, dincolo de care – abia atunci – devenim oameni. Fara iubire omul se usuca si piere, dispare Omul si ramane doar Bestia: un animal bizar, vertical, solitar, un urias tub digestiv care se hraneste, se reproduce si atat.
foarte optimist, kant
mmmdap ….
@Liviu: Cred ca orgoliile sunt “de vina”. Cat priveste textul de prefata, zugraveste perfect omul fara iubire. Sunt tare curios cine l-a scris…
Nu ma gandisem la asta, dar mi se pare corect. Am trait destule drane pana acum, dar nu imi pierd speranta, credinta. Pe mine m-au ajutat mult aceste drame, care na secau la un moment. Acum le iau asa cum sunt… Nu ma mai intreb de ce…
Subscriu la parerea lui Liviu, la care nu cred ca va mai renunta vreodata (desi nu il caracterizeaza statornicia).
Tendinta disperata a creierului de a scapa de durerea aceea insuportabila, de a se consola mintindu-se ca celui plecat ii este mai bine “acolo”, nu este decat o zbatere esuata: intr-un final va trebui sa accepti ca nu exista nici un taram mirific garantat. Viermii, in schimb, sunt cat se poate de vizibili…